chef

Am chef să mă reapuc de scris. Dar chef dinăla de îţi furişează muguri de posturi în gând aproape în fiecare seară, de ajungi să scrii fraze de început cu mintea în timp ce te plimbi pe stradă.

Ia să vedem dacă se vindecă sau se acutizează cu un Publish Post.

Ha, ăla de înainte a fost primul post pe 2010. Ciudat să-mi văd arhiva întinsă pe 5 ani deja. Dacă mă apuc acum să iau iar arhivele la recitit o să-mi aduc aminte exact de ce am început treaba asta.

Ce an, frate! L-am început în vârf de munte, acolo unde-mi şade bine. Am sărit pe alt continent la 2 săptămâni după şi pe încă alt continent la câteva luni. Continent-hopping, gen :))

N-am văzut şi trăit atâtea în viaţa mea.

Am mâncat gândaci în carierul de curve din Bangkok, am văzut o slujbă budistă pe bune şi m-au luat fiorii plimbându-mă singură prin souk-urile din Marrakesh (apropo, don't do that dacă sunteţi fete tinere şi singure - oricât de crescute la oraş cu plimbat noapte aţi fi :P).

M-am plimbat la 10 metri sub apă printre corali şi m-am aruncat de la 3500 de metri deasupra pământului căzând liber peste mare.

M-am îndrăgostit cum nu credeam că am cum şi mi-am înghiţit orgolii cum nu credeam că pot să-mi înghit.

Am făcut primul revelion în casă de când aveam 14 ani. Şi a fost cel mai frumos.

Am primit cel mai neaşteptat şi perfect cadou de ziua mea de la cea mai neaşteptată persoană - dar n-am cum să vă explic cât de neaşteptată persoană, modelul pe care l-ai văzut de 2 ori în viaţă şi care vine cu rezolvarea tuturor dorinţelor tale fără să ştie că aia face sau că e ziua ta.

Şi am mai primit un frate. Care indiferent de situaţia din care s-a născut sau ciudăţenia aparentă a situaţiei de a ţi se naşte un frate când din punct de vedere al societăţii e recomandat să ţi se nască un copil al tău . . . indiferent de orice, este o bucată de rai şi cea mai spectaculoasă chestie pe care am văzut-o în viaţa mea.

Pentru că taman anul cu cea mai mare nesiguranţă financiară a fost cel mai frumos din viaţa mea şi primul în care am avut clar senzaţia că sunt într-un cumul de situaţii în care aş putea să continui fericită until the end of time (sau 2010, depinde pe cine intrebi :P)

Sunt fericită!

(şi mi-am dat seama că starea asta, când e pe bune, e fără grade de comparaţie, metafore sau hiperbolă)

Mi se pare cumva incorect că îmi vine chef, nu chef - nevoie, de scris aici numai în momentele în care nu mi-e bine.

Raportez şi eu starea asta de 'bine' la nişte standarde care n-au cum. M-am obişnuit cu binele euforic şi total iar orice fel de stare ne-euforică mi se pare ne-bine. Ori asta mai degrabă e motiv de count your blessings decât de meditaţii la ceas de seară.

Dar e aşa de bine de ştiut că am locul ăsta în care să-mi torn creierii când mă simt aşa :) Oricât de stare de moment, ciudăţenie de stare sau senzaţie pasageră ar fi e fantastic să ai unde să o torni când vine. Fie şi numai ca să o scoţi din tine şi să o dai altuia . . . . . .în special altuia care nu dă sfaturi, care nu-ţi întrerupe vorba, care nu-şi schimbă experesia pe măsură ce povesteşti şi care nu-ţi aduce aminte de starea asta când revii.

Şi, de fapt, mi-e foarte bine. Sunt doar puncte inevitabile de raţional într-o mare stare de euforie. De fapt :)

pedepse

Eu nu înţeleg de ce poliţiştii, în filme sau seriale, insistă să deturneze asasinii de la sinucidere atunci când asasinii asta vor. E atât de mare dorinţa de a-i pedepsi conform legilor oamenilor pentru păcate făcute împotriva oamenilor? Sau e respectul pentru orice viaţă umană care-i mână în a-i convinge să lase armele jos?

A se nota că întrebarea asta apare după mult prea mult Criminal Minds şi CSI, deci practic e interogaţie despre viaţă bazată pe cum arată viaţa în filme.  

Revenind, mie mi se pare un deal ok ăla cu asasinul moare-poliţia scapă de el. Cu rezerva că m-a ferit Dumnezeu de a avea vreodată vreo miză în chestii de genul ăsta. Nu-mi dau seama dacă, supravieţuind vreo victimă, nu preferi să fie ăla în puşcărie chinuindu-se, decât mort şi absolvit de consecinţe. Vai ce gânduri la ceas de seară . . . . 

Anyway, tocmai am terminat un episod de CSI NY în care schizofrenicul (deci bolnavul mintal) care a omorât 3 oameni vrea să se sinucidă de regret şi durere şi este convins să nu facă asta - ci să intre în închisoare pentru nu ştiu cât timp. Particularizând pe cazul ăsta . . . De ce? De ce să nu laşi omul să moară ci să-l trimiţi la un psihiatru care să-l facă bine astfel încât să trăiască restul vieţii în închisoare ştiind că a fost/este un monstru. E mai uman? De fapt, e o dovadă de umanitate faţă de el sau e o dovadă de umanitate faţă de noi, restul (dacă nu credem că cel care greşeşte atât de tare e pedepsit ne ducem pe apa sâmbetii ca societate)?  

Uitaţi-vă şi voi despre ce am ajuns să scriu şi la ce ore :)) Dar îmi tot trece prin cap întrebarea asta de ceva vreme. Iar, cu rezerva că nu ştiu cum e în viaţa reală, întrebarea apare bazat pe ce situaţii construiesc scenariştii serialelor de succes din State. 

Mi-am dat seama că How I met your mother este singurul serial la care mă uit care nu implică omor (CSI), criminali în serie (Criminal minds), extraterştii care vor să ne căsăpească (Stargate SG-1), extraterştrii care vor să ne mănânce (Stargate Atlantis) sau boli mortale improbabile (House). 

Posibil ca soluţia să fie într-o mai optimistă alegere a tipului de media la care mă expun :)

linie

Acum fix un an eram în săptămână de tranziţie. Acum un an pe vremea asta deveneau posibile toate lucrurile ireal de frumoase care s-au întâmplat anul ăsta. Nu că le-aş fi ghicit de pe atunci. Dar la cât de haos şi încâlceală este în general când e vorba de cauze şi efecte e foarte mişto când poţi izola exact decizia care a dus la desfăşurarea evenimentelor. 

Şi pot să merg şi mai departe de atât. Ştiu că şi la decizia aia de a pleca de unde eram a contribuit consistent altcineva. Şi simt de câteva luni nevoia să-i mulţumesc. Că n-aş fi avut, atunci, încredere în mine să-mi iau lumea în cap dacă n-ar fi făcut şi el parte din ecuaţie. Şi o să-i mulţumesc :)

bec

Eu aş monta camere de luat vederi pe parbrizul şi luneta ambulanţelor şi aş amenda cu suspendarea carnetului toţi vitejii care nu se dau deoparte sau se aruncă în spatele ambulanţei să fenteze coloana. 

De banii din amenzi o scoţi de câteva salarii medii pe economie să plăteşti oamenii care stau toată ziua să se uite pe filme.

Şi nici nu e nevoie de tehnologie CSI de captura&zoom şi alte d'alea - de ajuns să-l arzi să-l usture pe ăla care a sărit primul din coloană în fundul ambulanţei ca, încet încet, să nu mai sară niciunul. 

Mă gândeam şi io aşa . . 

luni

Ei şi . . . cât a mai trecut de când iar am zis că scriu şi n-am mai scris? Incredibil. Dintre toate lucrurile pe care vreau să le fac şi nu ştiu cum, domne', nu apuc să le fac, blogul începe să se distanţeze în capul listei. Uffff.

Mă enervează că în ultima vreme am avut imbold-ul de a scrie aici numai când aveam de 'dat afară' mizerii sau mici enervări zilnice. Şi este atât de nu-ce-vreau-eu-să-fac-pe-blogul-ăsta! Aici e colţul meu de soare.

Ori mi s-a modificat mie modul de abordare al vieţii (nu prea cred) ori mi s-a modificat modul de împărtăşire a ceea ce mi se întâmplă.

E foarte interesant cum e cea mai fericită perioadă din viaţa mea (pe absolut toate planurile) şi totuşi nu-mi vine să povestesc decât acel 1% de chestii enervante care apar inevitabil (că de n-ar apare, s-ar chema că sunt high de 6 luni nu că sunt fericită pe bune). 

Anyway, afară e cum e. Eu vreau să-mi fac un şodou - recomand din toată inima, e din zona aia de Prilej de răgaz (vai cât îmi place campania Napolact) cu arome de vacanţă la bunica. 

Îmi vine să zic că vreau să plec undeva dar nu mi-e clar dacă asta îmi lipseşte acum. Poate doar siguranţa unor mecanisme. Iar e perioada de tranziţie de la una la alta, cred că e doar o problemă de a mă 'aşeza' în situaţie' (şi problemă e mult muuuult spus).

All's well that begins well :)

logistică

Poftim cum am zic că mă reapuc şi a trecut mai mult de o săptămână şi nimic. Este incredibil cum mă gândesc zilnic să scriu şi totuşi nu ajung. 

Nu-mi vine să cred ce rezistenţă opune inerţia.

Oh well, am rezolvat o mică problemă logistică. De când mi-am mutat tot pe alt cont google rămăsese numai blogger-ul asociat lui marieeeeee şi era complicat cu sign out/sign in. Cu cât stau pe net de 5 ani vă vine să credeţi că de abia AZI mi-a trecut prin cap să intru cu marieeeeee şi să invit noul cont de google ca autor la blog?!? Problem solved! Să vedem câtă 'vină' a purtat logistica în pauza prelungită :)

pietricele

A naibii treaba asta cu re-apucatul. 

Mi-a luat nişte luni (n-o să mă uit acum exact când am trecut ultima oară pe aici) să re-deschid fereasta asta. Şi nu din lipsă de tragere de inimă. Nici din lipsă de drag de scris. De fapt, nici nu mi-e foarte clar de ce. Anyway . . . 

Mi-a trecut prin cap cel puţin de 2 ori pe săptămână să scriu, mi-a lipsit exerciţiul, defularea, chicotitul. Dar cu cât trecea mai mult timp de la ultimul post cu atât simţeam că revenirea trebuie să fie marcată de ceva. Pe naiba! Am tot zis că revin odată cu toamna, că revin odată cu angajarea, că revin odată cu berzele că revin odată cu cei plecaţi prin concedii . . şi uite aşa. Am avut idei de articole lăsate baltă pe principiul 'nu poţi să te re-apuci ca şi cum nu te-ai fi lăsat'. Era nevoie de un prim post de re-intorducere ca să pot scrie apoi ce voiam să scriu de fapt. Şi tot aşa . . . 

 Am terminat prin a mă re-apuca odată cu o bună zi în care chiar am avut chef să mă re-apuc şi mi-am asumat această mini-tiradă total lipsită de fir logic şi sens dar cu mare semnificaţie mare pentru mine - poftim noul punct de început. Mi-am satisfăcut nevoia de 'tranziţie' (nu că ce urmează ar fi diferit în vreun fel de ce era înainte) şi de acum pot să mă re-apuc liniştită de scris.  

. . şi efectele lor

Mi-a imprimat tanti de ieri din autobuz aşa o dispoziţie de copil. De pas ştrengăresc în drum spre şcoală primăvara când ştiu că mai am o lună până la vacanţa de vară şi toate mediile aproape încheiate  :)

Apropo de senzaţii fizice care te teleportează în momente - am lăsat 'poşetele' şi genţile mari de umăr acasă azi ş-am plecat cu ghiozdanul! Cu ghiozdanul pus frumos pe ambii umeri ca atunci când mi-l făcea mama, nu aruncat pe un umăr în spirit de emancipare copilărească că ai făcut 14 ani deci eşti matur :))) Vai ce mare mi se părea că sunt când am renunţat la ghiozdan pentru mape şi genţi :)))

Pe bune, încercaţi. Senzaţia fizică a ghiozdanului pe umeri (nu rucsacul de 7-10 kg cu bagajele de vacanţă), ghiozdanul cu greutatea echivalentă a 5 manuale şi 5 caiete şi un penar este fix ca atunci când Picard apasă pe insigna din piept şi zice Engage.

Am venit până la birou pe jos cu un vibe de parcă tocmai aş fi făcut de 9.50 la teza la mate :D

momente

Azi în autobuz tanti de lângă mine m-a întrebat în ce clasă sunt. În timp ce-mi ieşea răspunsul pe gură ”am terminat facultatea acum 3 ani” îmi dădeam seama cam cum îi va suna ei. După ce se uitase, evaluase şi decisese că sunt încă la liceu. Evident, reacţia a fost un fulgerător şi demult nemaiauzit ”Eşti obraznică!”. N-am mai auzit apelativul ăsta, altfel decât în filme porno :)), de vreo 14 ani.

People skilled and all am îmbunat-o (şi fără buletin, m-a crezut pe cuvânt!) ş-am aflat că azi s-au dat tezele cu subiect unic - voia să mă întrebe ce-am făcut la examen şi dacă au fost subiectele grele că are şi ea o fată care dădea azi. Draga de ea . . .

Dar când m-a întrebat m-a bufnit pe dinăuntru un râs atât de drăgălaş . . .  şi nu-mi aduc aminte să fi râs vreodată în sinea mea drăgălaş. 

Încă o primă dată drăguţă de trecut la activ. Mă distrează asta cu a contoriza şi senzaţiile :P

acasa

N-am pus degeţel pe calculator de fix 20 de zile. Ar fi fost şi culmea, în paradis fiind.

N-am cum să povestesc Tailanda, insulele, zidul de corali, marea, liniştea de mormânt viu de la 10 metri sub apă. A fost prima oară în viaţă când un peisaj, altul decât alea de la 3500 de metri care vin oricum cu o istorie şi tone de subtext, mi-a tăiat genunchii. Greu să-mi taie natura genunchii fără zăpadă la orizont ;)

Însă revelaţia genială, paradoxal, a venit la întoarcere. 

Când chiar şi venind din paradis - nu de la rău - ţi-este drag să te întorci acasă (nu dor, nu familiaritate, nu entuziasm la vacanţa care va urma, pur şi simplu drag de 'acasă') - abia atunci îţi dai seama cu câtă grijă şi noroc ţi-ai construit contextele de zi de zi, cât de spectaculos de frumoase sunt şi că ele înseamnă, de fapt, viaţa. 

Aş fi putut lipsi 2 ani şi senzaţia ar fi fost acceaşi. De fapt, stai!, am lipsit odată aproape unul şi aceeaşi a fost :)

Io tot zic că devin din ce în ce mai zen :)) 

Păi matematic vorbind, că tot îmi place mie aşa, momentele de vârf sunt cu atât mai 'în vârf' cu cât constanta cotidiana e mai ridicată. Logic, nu? ;)

lovin' ”The Paddy”

Să ne trăiască Irlanda, prima dragoste - cu nişte ani buni înainte să mă îndrăgostesc de Barcelona. 

You ain't seen green until you've seen irish green. Pe bune, tot ce credem noi că e 'verde' sunt nişte pasteluri spălăcite comparate cu intensitatea verdelui de acolo. 

Irlanda e legată de prima ieşire singurică din ţară, de primul fling din ăla mişto e vacanţă (când ştii că e temporar dar e la fel de acaparator ca un început de relaţie reală fără urmă de tristeţe că ştii că are dată limită), de primul moment în care am simţit ”Ceva”-ul mai mare decât mine care e acolo sus, de primul moment în care am înceout să înţeleg că lumea se schimbă om cu om, conversaţie cu conversaţie. 

Irlanda e legată nu atât demult de întâmplări (le-am mai trăit pe toate după aia) sau de locuri (am văzut şi mai frumoase după aia) ci de senzaţii - simt şi acum exact fiecare pulsaţie senzaţiilor de atunci. 

Prim Saint Patrick's l-am trăit acolo, pe străzi în mijlocul paradei într-o gaşcă de 60 de copiii 14-16 ani din toată Europa, toţi pentru prima oară acolo. În mijlocul cimpoaielor şi chiotelor. 

Şi în fiecare Martie, it all comes back to me.  Deci, să bem pentru asta! :)

toate dimineţile mele

Îmi doresc sincer ca toată lumea să fi ieşit astăzi din casă măcar până la colţ să ia pâine. Pentru că e una din duminicile alea după care s-a modelat conceptul de Duminică. Din aia leneşă cu soare intermitent, din aia de ţi se face subit poftă de fructe proaspete. 

Uit cât de mult îmi place să merg la piaţă. Unde nu le găseşti pe toate la un loc dar ai 20 de feluri de roşii între care să alegi şi te învârţi până găseşti roşiile alea perfecte versus a lua by default ceea ce Carrefour consideră că sunt roşiile perfecte.  

Să te plimbi în urlete prin hala de brânză şi să guşti miliarde de feluri diferite cu poveste cu tot iar la final, bucata de brânză aleasă să vină dintr-un butoi cărat în spatele unei dacii papuc până la Bucureşti, nu dintr-o vitrină. 

Ador primele zile din astea cu soare din an. După aia te obişnuieşti. Dar primele duminici în care găteşti cu soarele bătând în geam sunt alea în care sunt conştientă cât de mişto e că e duminică şi îmi bate soarele peste legumele pe care le tai. 

Cum era aia cu lucrurile simple, adevărata frumuseţe? :)

În dimineţi ca asta mă felicit că am o casă colorată, cu flori în ea, plină de nimicuri atârnânde te miri pe unde. În dimineţi ca asta mă felicit pentru încăpăţânarea de a nu mă abate de la J&B în nopţile care le preced  . . . pentru că aşa pot după 5 ore de somn furat de pe la 7 dimineaţa să mă simt de parcă m-aş fi trezit la 8 şi aş fi băgat 5 bazine înainte de micul dejun. Recomand cu căldură  ;)

cosmaru capitalist

În timp ce mă bucuram de soarele minunat de afară şi de inspiraţia de a nu pleca cu maşina la birou astăzi mi-am adus aminte ce monstruozitate am visat azi-noapte. 

Se făcea că ajungeam la mine la ţară - Humuleştiul meu perfect reîncarnat în Veneţia de Jos, pe malul Oltului între dealuri.

Şi ajunsă înapoi acolo găseam tărâmul ăla de basm de fetiţă de 10 ani transformat într-o aglomerare de gherete de carton care vindeau te miri ce. O înghesuială pastelată, genul ăla unde este evidentă încercarea de a camufla 'ieftinul' prin artificii. Oribil!

Şi se făcea că ajungeam la locul unde fusese casa mea, aia cu grajduri, bucătărie de vară, cameră de lemne, şură, baie de vară, camera de oi unde ne jucam v-aţi ascunselea cu tot satul - şi nu reuşeam să dibuies exact locul din cauza uniformităţii halucinante a gheretelor. 

M-a lovit în timp ce aşteptam la soare 104 amintirea senzaţiei de disperare din aia de-ţi pierzi respraţia că nu reuşeam nici măcar să găsesc locul unde fusese casa. 

Şi m-am întâlnit cu un domn - în vis nu în staţie. Care domn era vreun administrator pe acolo şi mi-a explicat calm că trebuia făcut acel centru de outlet undeva şi că aceea a fost desemnată cea mai bună locaţie, că au trimis înştiinţări cu două zile înainte să teleporteze outletul acolo. Mi-a explicat calm că oricum erau numai oameni bătrâni în sat - toţi tinerii plecând la oraş să se facă mari domni - şi că oricum mai devreme sau mai târziu ar fi murit satul cu totul. Ei n-au făcut decât să fie mai devreme. 

Băi, deci îmi aduc aminte perfect acum cum n-aveam grai, cum mă durea tot corpul şi nu reuşeam să scot un cuvânt pe gură. Cum voiam să urlu la el că aia e toată copilăria mea, că singurul lucru pe care îl ştiu CLAR de acum în legătură cu viitori mei copii este că îşi vor petrece verile acolo. Că vor juca v-aţi ascunselea printre şure şi grajduri NU printre maşini în parcarea din spatele blocului. Şi nu ieşea, frate, nimic! Nimic!

Oribil! De mult n-am mai 'trăit' o senzaţie de groază neputincioasă ca asta. Tre să mă duc să verific casa aia. Glumea bunicul că e zestrea noastră - nicio zestre - aia e a mea şi a copiilor copilor copiilor mei! :)

random

Iar mi se făcu dor de scris. Iar neşiind cum de n-am mai apucat să scriu în ultimile zile. 

Îmi vine să-mi umplu casa de lalele zilele astea. Le-am văzut, prima oară pe anul ăsta, sâmbătă seară la florăriile de la Unirii şi m-a lovit că nu mi-am mai luat de anul trecut un buchet frumos de flori să-mi zâmbească de pe birou. 

Iar lalelele . . . lalelele anunţă cireşele şi căpşunile :) Lalelele îmi vor aduce întotdeauna aminte de când drumul spre birou era prin parc şi prin Smârdan, Covaci şi Franceză, printre băbuţe zâmbitoare care vindeau pe piatră cubică braţul de flori crescute de ele în grădină cu 10 ron. De câtă viaţă mişto era pe străduţele alea adăpostite de blocurile înalte de la şosea. În mijlocul Bucureştiului fără maşinile pe troutuar din mijlocul Bucureştiului. 

Exact acceaşi senzaţie de la tata de pe terasă. Unde e linişte ca pe malul lacului dar vezi în zare, la 100 de metri, spatele reclamelor Pepsi şi Asirom de pe blocurile de la Unirii. Şi ştii că eşti aproape de tot şi de toate fără a te apăsa tot şi toate pe creier. Îmi place senzaţia asta de adăpost perfect ermetic în centrul ”furtunii”.  

Mi-e dor de străduţe cu case versus parcări printre blocuri. 

Abia aştept să se mute Madlen ;) să pună răsaduri în curticica ei şi să bem cafele sub globul de sticlă pe care ştiu că-l va crea, cu şoseaua centrală la doar 30m în spatele nostru. 

melcu' de dupa tejghea

Fact 1: Farmaciile şi-au dezvoltat enorm în ultimii ani componenta de supermarketuri pt sănătate (adică substanţele pe care le amestecă ei acolo în spate acoperă din ce în ce mai puţin din cifra de vânzări)

Fact 2: Acolo unde e vorba de produse pe raft, gata ambalate şi cu preţul pe ele mintea noastră de consumatori ce suntem s-a obişnuit (sau a fost obişnuită, nici nu mai contează) cu hypermarketurile şi supermarketurile unde totul funcţionează. 

Întrebare: Aţi observat că durează 15 minute să cumperi o periuţă de dinţi şi nişte Strepsils de la farmacie?!

Eu nu înţeleg care e sistemul - că văd calculatoare, văd coduri de bare, văd cititoare de coduri de bare. Nu înţeleg cum poate să dureze un sfert de oră să-mi cumpăr 3-4 produse care nu necesită reţetă, producţie, ambalare, nimic într-un loc unde totul este automatizat. 

Îmi scapă mie ceva? Pe bune . . . mă gândesc că îmi lipseşte mie o piesă extrem de importantă a puzzle-ului. Pentru că în caz contrar o să fac implozie din lipsă de explicaţii pentru fenomenul ăsta. Sunt cu ochii pe el de vreo 5 luni - special nu merg la aceeaşi farmacie de 2 ore. Şi aşa sunt toate. E incredibil!

Pe bune, are cineva 'inside information'?

m-a facut tata oltean

Oltenii erau ăia în picioarele goale şi cu căciula în cap? Ştiu că era o vorbă din asta  . . sau erau cu bocanci în picioare şi cu capul gol? Nu mai ţin minte nici dacă de olteni era, dacă nu, scuzele de rigoare . . 

Disclaimerul introductiv rezolvat . . . vin eu şi mă întreb ce sinapsă buclucaşă am făcut azi dimineaţă când, văzând urgia de afară, m-am baricadat perfect din cap până în picioare, inclusiv căciulă (iar eu nu folosesc căciulă decât pe pârtie) DAR când să ies pe uşă mi-au picat ochii pe converşi. 

Adică pânză! Şi nu orice converşi - măcar de-aş fi luat perechea aia mai groasă luată din bazar de la turci (făcătură da' îţi faci treaba cu ea). Nuuuu, mi-am luat converşii cu valoare sentimentală, ăia de festival, ăia târâţi prin praf să ajung în faţă la concerte în câmpia de la Nickelsdorf. Ăia pentru care, pe modelul tricourilor de care te ataşezi, te închini la mai-marii modei mondiale că mai nou e cool să umbli cu lucruri rupte pe tine. Converşii ăia deşiraţi de la purtat, îngălbeniţi de vreme etc. 

Pe ĂIA mi i-am luat în picioare azi, când ninge torenţial (pe bune, mi-am dat seama în maşină că aveam ştergătoarele setate la aceeaşi frecvenţă ca atunci când plouă de rupe). 

Mă duc să mă bag în seamă cu un calorifer. 

PS. că tot vorbeam mai jos de alegeri şi ce eficientă am devenit de când aleg cu sentimentul între sinonimii . . . Mărie!!! înapoi la basics - cum să alegi converşii când afară ninge ca la balamuc?!

alegerile

Băi, sunt lucrul dracului alegerile astea. De la candidații la un 'happily ever after', la unde te oprești cu proiectul, la ce palme dai înapoi și ce palme nu merită, la ce relații renunți și la care nu.

Eu îndeobște mă concentrez pe a mă bucura de ce am ales în loc de a mă gândi la ce am renunțat (dacă mă afund în aia cu 'fiecare alegere este renunțare' nu mai ies de acolo ;)). 

Dar în ultima vreme, ultimii ani, opțiunile vin toate în nuanțe din ce în ce mai apropiate de gri. 

Mi-e din ce în ce mai dor de alb/negru, bun/rău, deștept/prost, corect/greșit. Mai țineți minte ce frumos era când problema la matematică fie dădea rezultatul corect fie nu? Când ne miram cum de oamenii din jur cochetează cu griurile când există alb și negru și totul este atât de simplu din perspectivă bicromată?  

Am senzația că în ultima vreme am de ales numai între sinonime și paronime. 

Şi nu sunt mai puţin sigură de decizii odată ce le-am luat . . . nu despre asta e vorba. 50% din sănătatea mea mentală se datorează faptului că oricât de mult mi-ar lua să mă hotărăsc odată ce m-am hotărât sunt perfect împăcata cu hotărârea. Cred că de aia şi despic firul în 14 de fiecare dată - că vreau să 'rezolv' toţi potenţialii Dar poate totuşi dacă  post-factum. 

Revenind, discuţia asta n-are nici un scop exact. E doar o observaţie asupra mea. Că mi-e mult mai uşor de când sunt atentă la minele ne-raţional şi mă ajut cu el când e de ales între lucruri sau acţiuni aproape sinonime. Să vedeţi ce eficientă am devenit! ;)

zâmbind la cameră

N-aş putea să spun de ce neapărat acum dar după doi ani jumate de pietricele am pus şi eu un profil tip buletin aici. 

Că tot e faţa cu mine pe twitter, pe facebook, pe peste tot . . . numa aici nu. Şi dintr-o dată nu mi s-a mai părut fair. Că până la urmă cine citeşte aici mă 'ştie' mult mai bine decât cine citeşte în toate celelalte locuri înşirate mai sus. 

Mi-a revenit cheful de blogging şi sharing :)